Era agitată și neîndemânatică. S-a așezat pe scaunul din fața mea și fără să apuc să zic prea multe, mi-a spus că nu vrea să apară nimic în ziar. Mărturisește că îi este teamă și că, oricum, nu o va crede nimeni. Am privit-o nedumerită. Ea a cerut să se întâlnească cu mine, să reclame abuzurile din sistemul de Protecția Copilului, din care face parte de când se știe.

Mama ei a adus pe lume copii pe bandă rulantă, într-un sătuc sărac din județul Constanța. Pe unii i-a păstrat, pe cei mai mulți i-a dat la stat. Pe ea, pe Iordana, a lăsat-o la spital încă de la naștere. La început, părea că soarta îi surâdea. A fost preluată de un asistent maternal, a cunoscut viața de familie, dragostea de mamă, fie ea și surogat. Ba mai mult, o familie de italieni dorea să o adopte. Era în anii 2000, legislația din țara noastră încă permitea adopțiile internaționale. Mai cu suspiciune, mai cu zeci de anchete, dar încă le permitea. Așa că familiei de italieni i s-a permis să ia legătura cu fetița,ba chiar relația era încurajată, ca o etapă obligatorie în procesul adopției.

Iordana era o fetiță blonduță, drăgălașă, veselă și sociabilă. A prins drag de străini, ei au îndrăgit-o și nu știau ce să-i mai facă pentru a o vedea fericită. Au luat-o în vacanțe la ei acasă, și-a cunoscut viitorii frați, bunici. A cunoscut o altă viață și abia aștepta să se mute definitiv cu ei. În restul anului, o copleșeau cu cadouri, îi trimiteau tot ce îi poftea inima.

Dar autoritățile aveau regulile lor, norme legislative de respectat, anchete de derulat. Proceduri ce durează ani și ani. Ieșeau la iveală tot mai multe povești despre copii vânduți peste hotare, mai ales la începutul anilor 90, așa că erau din ce în ce mai suspicioase vizavi de orice străin care încerca să înfieze un copil din România. Iar, într-un final, pentru a nu se mai chinui atât cu selectarea familiilor, au spus STOP! Au ales calea ușoară și au blocat toate adopțiile internaționale.

Iordana a fost una dintre victime. Da, consider că am ales corect cuvântul! A fost o victimă. Politicienii români, în stilul caracteristic, de care nu s-au debarasat nici până astăzi, au fost comozi. Nu au căutat soluții reale, nu au construit relații solide și eficiente cu responsabilii din sistemele de protecția copilului din alte state. Era prea costisitor și nu aveau – nici acum nu au! –  bani de aruncat pe niște copii, pe care nici părinții nu i-au vrut. Au preferat, vorba aceea, să sufle și în iaurt după ce s-au fript cu ciorbă.

În zadar s-a luptat familia adoptatoare prin instanțe. Degeaba au bătut pe la ușile tuturor celor dispuși să-i asculte și să le întindă o mână de ajutor. Procesele au durat ani – ceva normal în țara noastră, nu? – dar fără succes. Legea e lege, nimeni nu avea curaj să o schimbe. Unii le dădeau dreptate, dar…când se ajungea acolo, sus, unde se decide ce dă bine și ce nu la electorat, se oprea tot. Nu pretează să dai drumul adopțiilor internaționale, când cei mulți, votanții, asociază orice astfel de procedură cu vânzarea de copii!

Iar Iordana a fost, din nou, victima comodității autorităților. De parcă nu era suficient că suflețelul ei, de copil de vreo 12 ani, a trebuit să înfrunte iar sentimentul de abandon, de respingere, când a aflat că nu mai are nicio șansă să ajungă în sânul familiei pe care o îndrăgea deja, autoritățile au luat decizia să o ia de la asistentul maternal care o creștea de micuță. Au îndepărtat-o de singura stabilitate pe care o cunoștea. Acum, stau și mă întreb: oare așa se procedează cu un copil rănit sufletește? Nu sunt psiholog, dar mie bunul simț îmi spune că îi faci mai mult rău, căci, până la urmă, femeia aceea a făcut lecțiile cu ea, a certat-o pentru notele slabe, a încurajat-o când a greșit, i-a șters lacrimile când a plâns, i-a sărutat fruntea, noaptea, în somn. Era zona ei de siguranță.

Au dat-o în plasament unui alt asistent maternal, unde nu a putut să se acomodeze. Iordana spune că simțea cum se făceau diferențe între ea și ceilalți doi copii aflați în plasament, că a fost umilită și insultată. Spune chiar că a fost violată de băiatul unui vecin. Că minte sau nu, ea știe. Într-un final, a fost mutată într-un centru de plasament. Nici aici nu s-a acomodat. A devenit un element problemă, o răzvrătită.

Ce au însemnat toate aceste mutări pentru acest copil? În fața mea, parcă nu mai era nimic din fetița veselă și sociabilă. Doar ochii vii, mari și curioși îmi mai aminteau de ea. La 17 ani, Iordana era o adolescentă cu un psihic instabil. Școala nu o mai interesa demult. Avea ticuri specifice copiilor instituționalizați, o nervozitate și o agitație constante. Poate comparația nu este cea mai fericită, dar îmi amintea de un pisic bătut, ud și zbârlit, gata să zgârie tot. Repet, poate comparația nu este cea mai bună. Voia doar să fugă, să scape din centrul de plasament, să fie de capul ei. Abia aștepta să fie majoră, să aibă libertate. Se convinsese demult că deciziile luate de autorități, privind viața ei, i-au făcut mai mult rău. „Să nu-i spuneți doamnei directoare că am fost pe la dumneavoastră, nu vreau să se mai ia de mine. Vreau doar să scap mai repede”, mi-a spus înainte să plece.

Se grăbea să se întâlnească cu iubitul ei. Iar el, un adevărat cavaler, i-a dat ca punct de întâlnire un supermarket din capătul celălalt al Constanței, față de zona unde era redacția. Iordana nu cunoștea prea bine Constanța, nu știa cu ce autobuz putea ajunge la întâlnire. Așa că, în timp ce eu încercam să aflu ce a mai făcut, ce mai e cu viața ei, ei îi fugea gândul numai la iubit și îmi tot cerea indicații cum poate să ajungă la el.

Până la urmă, de ce venise? Ce să îmi povestească? „A, să vă spun cum mi-au distrus ei viața. Dar nu mai contează. Dacă scrieți, îmi va fi mai rău”, mi-a spus resemnată. Și a plecat mai mult fugind.

Ajutorul nu a venit de la autorități. Ci de la o ong-istă din Brașov. O doamnă în adevăratul sens al cuvântului, o luptătoare pentru drepturile copiilor pentru care puțini mai luptă. Azota Popescu, de la Asociația Catharsis din Brașov, a luat-o sub aripa ei protectoare și a crezut în ea, mult după ce alții au renunțat. Ea a devenit constanta din viața fetei, umărul pe care plângea când îi era greu, prietena la care apela pentru un sfat și părintele care a sprijinit-o la greu. O cunoscuse prin intermediul familiei de italieni și au păstrat legătura, așa cum Azota Popescu, aveam să descopăr mai târziu, păstrează legătura cu toți copiii pe care i-a ajutat la un moment dat, deveniți copiii ei.

După împlinirea vârstei de 18 ani, Iordana a plecat la Brașov. Anul trecut, era angajată, își găsise liniște în viață și era mulțumită. Între timp, cine știe…

Acum, mă întreb: Protecția Copilului, și de la Constanța, și șefii lor de la București, chiar au protejat-o? Eu știu că nu. Poate i-au asigurat un acoperiș deasupra capului, o farfurie de mâncare în față, dar nu s-au luptat într-adevăr pentru ea.

RelatedPost