De ce un blog? De ce nopți petrecute în fața tastaturii, după zilele în care am fost singură cu un copil poate mârâit, poate nervos, poate extrem de activ și cu chef de joacă? Pentru că, pentru mine, a scrie este un drog. Liniștea sufletească de după punctul de la finalul unui text nu o pot descrie în cuvinte. În fața tastaturii, cu căștile pe urechi și muzica la refuz, cu țigara fumegând în scrumieră…încheierea perfectă pentru o zi solicitantă.

Nu știu să scriu poezii. Nici romane. Nu sunt nici atât de romantică, nici atât de creativă. Eu știu să scriu despre viața de zi cu zi. Despre zâmbetele de astăzi, despre durerile de ieri și speranțele pentru mâine. Despre oameni. Despre frumusețea unui bătrân ce hrănește porumbei, în parc. Despre mame, cu răbdarea și nervii lor. Despre mărunțișuri care ne deranjează și despre enormități pe care am ajuns să le ignorăm. Despre copii, mai puțin…dar învăț!

Așa că, scriu. Eu nu dau sfaturi. Doar îmi dau cu părerea și-mi expun experiențele. Hm… când am început să scriu pentru acest blog, prietenii mi-au atras atenția că, pentru a fi citită, articolele trebuie să fie scurte și la obiect. Știu asta. Mi-au tot repetat-o și șefii, în toți anii din presă. Și au tot repetat-o! Așa că… am să încerc să scriu scurt și la obiect. Dar nu cred că voi reuși! Noaptea este lungă, eu am multe de spus, youtube-ul are multe melodii care-mi plac…