Mi-am tot spus că nu voi scrie despre subiectul acesta. Nu sunt fără de păcate în domeniu, așa că cine sunt eu să-i blamez pe alții? Dar deja e prea de tot! Plus, mă frig degetele și nu, nu pot să mă abțin!

Despre ce este vorba? Despre gramatica limbii române, oameni buni, și mai ales despre cum pentru unii – mulți, prea mulți! – e mai greu de înțeles decât o formulă de matematică cuantică. Da, pentru mine, o astfel de formulă chiar e etalon de dificultate!

Nu sunt vreo atotștiutoare. Am și eu bulinele mele negre. Dar când mă uit în jur, parcă ale mele sunt gri! Și cel mai mult îmi place, dar știți cum, la nebunie îmi place, când primesc lecții de gramatică de la oameni care au trecut pe la ora de limba și literatura română precum gâsca prin apă. Eh, măcar gâsca trece prin apă…

De exemplu. Acum ceva vreme, aveam ingrata sarcină de a corecta articolele publicate la ziarul unde lucram. Iar o absolventă de Jurnalism, la o prestigioasă universitate din Constanța, m-a blocat. Încerca să mă convingă, cu înflăcărarea specifică tinereții, că sunt într-o gravă eroare, iar forma corectă a verbului „a fi”, la persoana a III-a plural, este „sânt”. Nu „sunt”, nici măcar „sînt”, pe care l-aș fi înțeles. Mi-aș fi zis că a avut o profesoară de română în etate, care s-a încăpățânat să le predea astfel. Nu m-ar fi mirat, căci și eu am scris vreme bună cu „sînt” la un ziar local, pentru că asta era politica editorială. Dar „sânt”, în articolele unei absolvente de facultate, și mai ales de Jurnalism? O priveam blocată în timp ce ea turuia de ce este corect cum considera ea. Nici nu mai țin minte ce explicații a avut, eram fascinată de cât de convinsă era.

Astăzi, preferata mea este introducerea eronată a cratimei în verbe, precum „ voi spune-ți”, „ voi scrie-ți”, „ voi pune-ți”, sau în verbul auxiliar „a-ți” („a-ți strigat”). Eu le văd zilnic pe Facebook și reprezintă doar o mică parte dintre greșelile gramaticale făcute frecvent în postări.

Oare mai marii de prin Ministerul Educației, cei care tot schimbă programa școlară, de i-au zăpăcit pe toți, nu le văd? Nu le zgârie retina?! Nu îi revoltă?! Ce să înțeleg, că nu le ridică un semnal de alarmă, nu consideră că e important ca românii să știe să scrie și să vorbească gramatical corect în propria limbă? Sau că ăștia, de se tot perindă prin ministerul cu pricina – mi-e indiferent că au fost de drepta, de stânga sau de centru, pentru Educație au făcut fix același … – nu știu nici ei, de exemplu, că forma de persoana a II-a plural a verbului „a scrie” este „scrieți” nu „scrie-ți”? Probabil de aceea nu au văzut absolut nicio problemă în a scoate predarea gramaticii limbii române din programa de liceu. Nooo, e prea grea gramatica asta, hai să o scoatem de tot!

Când eram mai mică, am găsit în biblioteca bunicii mele un caiet cu rețete culinare. Un caiet banal, în care mamaia își nota rețete de tot felul de dulcețuri, să nu le uite. Ați avut vreodată curiozitatea să răsfoiți prin amintirile bunilor, prin scrisorile lor, prin caietele cu rețete culinare sau cu poezii, copiate cine știe de pe unde? Eu zic să o faceți, dacă le mai aveți. Apoi priviți în agenda voastră. Sau în caietul de teme al copilului… Vedeți vreo diferență?

Mamaia mea avea patru clase. Pe vremea aceea, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Delta Dunării aveai noroc dacă le făceai și pe astea. Atunci, copiii munceau la câmp sau mergeau pe baltă la pescuit, cu noaptea în cap. Iar pe părinți nu-i reclama nimeni la vreo Protecție a Copilului. Așa că mamaia mea nu a mers prea mult la școală. Dar caietul ei, banalul caiet cu rețete de dulcețuri, ar fi făcut invidios orice academician de astăzi, prin caligrafie și corectitudinea frazelor. Pe mine m-a făcut să mă rușinez, sincer. Eu nu sunt atât de ordonată și „curată” în notițele mele.

Astăzi, toată lumea are facultate, dar puțini, prea puțini mai știu să scrie românește… Unde este evoluția?

RelatedPost