E ora 14.00. S-a trezit din somn acum vreo jumătate de oră, ne-am dezmierdat prin pat, apoi și-a luat păturica și a făcut rondul casei. S-a mai jucat puțin, cât am încălzit eu mâncarea, i-am pisat puțin legumele și le-am pus în castronelul lui colorat, cu mașinuțe, lângă care am așezat mai multe lingurițe și una sau două jucării. Una cu care îl hrănesc, celelalte pentru el, să se joace sau să încerce să ia și el singur din castronel, cum știu că îi place. Toate bune și frumoase, suntem binedispuși, se urcă singur pe canapea, la masă, tot cum îi place, și hai să păpăm. Și…începe circul!

Prima linguriță e problematică de ceva vreme. Sunt obișnuită cu asta. Până de curând, trebuia să-l conving doar la prima îmbucătură, iar restul erau floare la ureche. Întindea singur capul după linguriță, ba chiar mă trăgea de mână dacă nu mă mișcam destul de repede. Acum, însă (un an și patru luni), hrănirea lui R., mai ales la masa de prânz, a devenit o combinație între circ, lacrimi și nervi – și ai mei, și ai lui!

Sunt zile când reușesc să îi dau câteva lingurițe – adică vreo trei, patru – apoi începe munca de convingere. „A, uite, și girafa (una dintre jucăriile lui preferate) vrea să pape. Hai să păpăm și noi cu ea!” sau „Vruuuum…vine avionul!”. Sau…ajungem să stăm amândoi sub masă, căci el acolo vrea să se joace, iar eu tot insist să-l hrănesc. Nu mă puneți să repet întreg repertoriul de discuții, de cântecele sau onomatopee ce ne mai acompaniază pe toată durata mesei. E prea lung și diferă parcă de la o zi la alta, căci ce îl atrăgea ieri, azi îl face să se strâmbe.

Apoi, sunt zilele când se strâmbă de cum vede lingurița, dar acceptă să-i dau cu mâna să mânănce. E bine și așa, măcar mânăncă! Dar sunt și zilele când nu vrea sub nicio formă, nici cu lingurița, nici el singur, cu mănuța. Și face așa în special la legume. Căci dacă aș schimba meniul – și am făcut-o și pe asta, căci m-am declarat învinsă! – și i-aș da o banană sau pâine goală, le-ar termina în trei timpi și două mișcări. Dar cum poți, ca adult și mamă responsabilă, să nu-i dai copilului legume, cărniță, alimentație sănătoasă?!

Și când îl văd cum strânge buzițele și întoarce capul…pe cât de tare se strâmbă el, pe atât mă enervez eu. Da, bine, stau prost la capitolul răbdare, știu și recunosc! Nici nu îmi imaginam, acum câteva luni, că poate fi așa solicitantă hrănirea lui. Când am început diversificarea, chiar mă lăudam, așa, puțin, că mânăncă de toate, nu face mofturi, ba din contră, chiar era încântat. Acum, însă…e o testare a nervilor și răbdării mele.

Care-i finalul? S-ar putea spune că mă plâng degeaba. Pentru că, de cele mai multe ori, cu insistență și zâmbetul pe buze – la mine, căci el mai mult se strâmbă! – cu ajutorul onomatopeelor, cu puțină plimbare prin casă, cu cântecele și altele, reușim să terminăm castronelul. Da, durează, iar la sfârșit el e cu stomăcelul plin și totul numai râsete, iar eu sunt epuizată. Bine că la masa de seară, care în general e cu brânză sau iaurt, nu face la fel.

Dar, poate sunt și eu un pic masochistă. Căci, soluții ar fi. De exemplu, să-l pun să mânănce în fața desenelor animate. Știu, se practică, am mai făcut-o și eu când am simțit că mă lasă nervii. Dar refuz să fac din asta o obișnuință. Ce pot să spun…nu îmi place faptul că, atunci când este în fața laptopului, este absorbit în întregime de desene animate și deschide gura automat, nu este atent la nimic altceva din jur, nici la mine, parcă nici nu realizează că mânăncă. Da, este simplu așa: terminăm repede, răbdarea mea nu mai e pusă la încercare, nervii nu mai sunt întinși la limită, hainele lui și ale mele sunt curate la final, nu mai este conopidă pe jos, carne pe canapea.

Dar… simt că, procedând astfel, nu aș mai fi aflat nimic despre preferințele, culinare sau de alt fel, ale copilului meu. Oare aș mai fi aflat că nu-i place să mănânce două zile la rând același fel de mâncare? Sau că își arată independența și la masă și se încăpățânează uneori să ia singurel legumele, pe care nu reușește să le bage din prima în gură, de ajunge să-și lingă mănuța cu o poftă hazlie? Și, cel mai emoționant pentru mine, nu m-ar fi hrănit și el pe mine. Pentru că unul dintre tertipuri și o utilitate a lingurițelor în plus este ca și el să poată să îmi dea papa. Adică să-mi bage lingurița goală în gură și să-l amuze teribil. Aș fi pierdut multe. Așa că …sunt masochistă.