Fac parte din categoria mămicile puțin ipohondre. Ba chiar puțin mai mult când vine vorba de copil. Și, zău, nu exagerez când spun „puțin”. Nu i-am pus căciuliță în casă – bine, recunosc, nici bunicile nu au fost exagerate în privința aceasta, așa că nu am avut de dus bătălii -, nu i-am pus fularul peste gură la primii fulgi de nea (și nici mai târziu!) și nu l-am ținut în casă când a scăzut temperatura. Nu m-am dat de ceasul morții pentru că a băgat în gură o scamă de pe covor, nici nu am sterilizat toată casa pentru că acum avem un copil.

Însă, sunt de părere că pot să-i protejez mai bine sănătatea apelând la specialiști. Domnule, om fi noi mamele și știm ce e cel mai bine pentru copiii noștri, dar medicul e medic, în opinia mea. A făcut o școală, a văzut mai multe decât mine, o novice într-ale bebelușilor, și știe mai bine decât mine sau decât bunicile, vecinele sau amicele de pe Facebook, ce sirop trebuie să-i dea atunci când tușește.

Așa că, principala mea preocupare, încă dinainte să nasc, a fost să găsesc un medic pediatru. E simplu, nu? Întrebi în stânga, în dreapta, ceri o recomandare, mai o părere pe grupurile deja renumite de pe rețelele de socializare. Avantajul de a locui într-un oraș mare: sunt zeci de pediatri, așa că ai de unde alege și, la nevoie, cum să-l schimbi, dacă nu ești mulțumită, ca mamă, de comunicarea cu el/ea sau de tratamentul administrat piciului. Așa că, asta am făcut și eu. Am studiat „piața”. Bine, aveam și avantajul anilor în care am lucrat în presă, așa că numele și renumele pediatrilor din Constanța nu-mi erau tocmai străine.

Știam deja ce voiam: un pediatru tânăr, care să știe să pună un diagnostic, să recunoască simptomele, să nu prescrie tratamente fără analize, dacă este cazul, să nu sară imediat cu antibiotice; un pediatru capabil să explice, cu răbdare, chiar și chestiile pe care le-ar fi considerat banalități. Și, foarte important, să pot să apelez la el/ea și în afara orelor de program de la cabinet, pentru urgențe. Din fericire, Constanța are mulți pediatri care se înscriu în criteriile enumerate mai sus. Spun din fericire, pentru că sunt localități unde … eh, dar asta este altă discuție.

Pentru mine, alegerea a fost dr. Oana Barbu. Și, zic eu, a fost alegerea cea mai bună. Cum am ales-o? Veți râde, dar… m-au convins soțul și copiii ei.

În urmă cu câțiva ani, realizasem un interviu cu soțul ei, medicul neurolog Adrian Barbu, împrejurare în urma căreia am ajuns să fim „friends” pe Facebook. Așa că mai vedeam, din când în când, postările lui. Știam despre el că este un doctor care „promite”, iar cu ocazia interviului am descoperit un om inteligent, cu capul pe umeri, un profesionist cu nerv și implicat. Deci, de ce să mint, un punct în plus și pentru soția lui!

Dar ce m-a convins, în mod categoric, astfel că încă dinainte de a naște eu știam cine vreau să-mi trateze, la nevoie, comoara, a fost o fotografie cu mezina familiei Barbu. O fotografie în care fetița, în vârsta de vreo trei anișori, căzuse în timpul nopții din pat și dormea pe jos. Părinții, ambii medici, nu s-au panicat, ci au pozat-o și au postat pe net, cu un comentariu hazliu. Prea tare! Asta vreau și eu, un astfel de părinte vreau să fiu și eu, să pot să văd și partea amuzantă din spatele unor eventuale vânătăi, nu să mă gândesc doar la contuzii, traumatisme craniene sau cu ce creme s-ar vindeca mai repede!

Și, repet, pentru noi, dr. Oana Barbu a fost alegerea cea mai bună. Până la împlinirea vârstei de un an, am fost la consult lunar. Nu pentru că ne-a cerut ea, ci pentru că, așa cum am spus, sunt o mămică puțin ipohondră. Și, trebuie să recunosc, prinde bine să-ți spună cineva, cu patalama la mână, că bebelușul este bine, se dezvoltă normal și nu sunt motive de îngrijorare.

Am descoperit, încă de la prima vizită, un profesionist! Consultațiile nu au fost niciodată pe fugă, copilul este verificat din cap până în picioare, în timp ce doctorița îmi răspunde la toate întrebările (hint: notați-vă întrebările de acasă, pe o foaie, pe telefon, pe ce vreți pentru că altfel riscați ca în cabinetul medical să uitați jumătate din ele), este atentă la poveștile mele despre isprăvile lui R., îmi cere să detaliez unde consideră că nu am fost destul de explicită.

Îmi place că discutăm și despre ce jocuri îi plac prichindelului, despre ce aș putea să mai folosesc în activitățile de zi cu zi, pentru a-l stimula. Iar cel mai încântată sunt de fapul că R. este fascinat de ea. Pentru el, consultul este o joacă, cu un partener hazliu, ce îi satisface curiozitatea și-l lasă să inspecteze instrumentarul medical. Îmi era teamă că bebe s-ar putea speria la vizitele medicale. Dar, din contră, el este încântat și, trebuie să recunosc, sunt puțin invidioasă pe câtă răbdare are doamna doctor! Dar și impresionată că R. nu a plâns niciodată la consultație.

Cât despre tratamente: dacă a fost cazul de analize, mi s-a dat bilet de trimitere, iar la răceli sau roșu în gât nu am primit antibiotice. Încă un punct în plus, în agenda mea!

Un exemplu: când R. avea vreo șapte luni, am fost la medicul de familie pentru că era răcit ușor. Am și eu o problemă, când răcește copilul, îl duc la medic, să-l asculte la plămâni, nu de altceva, căci sunt de părere că răceala trece și fără să facem exces de medicamente. Dar, să nu exagerăm, să dea în altele!

Doctorița, din ușa cabinetului și fără să fi pus măcar mâna pe copil, m-a luat la întrebări:

– Îi dai suc de portocale, da? Să-i dai și zece picături de vitamina C, fier și calciu, în fiecare zi.

– De ce? întreb nedumerită, mai ales că îmi spunea de parcă îmi reproșa că aș fi o iresponsabilă că nu m-am gândit singură la toate astea.

– Păi trebuie, să nu ajungă rahitic.

A, bun, a băgat panica în mine! Prima oprire a fost la farmacie și am cumpărat tot ce mi-a trecut pe listă. Dar până aici a durat însă „entuziasmul”. Nu m-am grăbit să-i dau cele prescrise, ci le-am băgat în sertar și am făcut programare la pediatru. Doar nu o ajunge R. rahitic pentru că amân să-i dau picăturile două zile?!

Ajunși la pediatru, i-am spus dintr-o suflare ce recomandare primisem, i-am arătat și coastele ce îmi păreau puțin evazate într-o parte, despre care eram convinsă că sunt semn de rahitism – că doar avem internetul la dispoziție și știu să-l folosesc! A zâmbit, l-a consultat și, hai să-i facem analize. Bineînțeles că R. nu avea nicio deficiență, nici rahitism și nici nevoie de vreun supliment.

Iar exemplele pot continua. Dar ar cam trebui să trag și o concluzie: înainte de a cădea pradă temerilor noastre, hai să mai trecem și pe la pediatru. Cu condiția să găsiți un pediatru bun.