De când ne-am cunoscut, îmi tot spune că nu îi place cum îmi stă cu părul lung, să mă tund. „Cu zulufi, cum te tundea Mona!”. L-am ascultat de vreo două ori… și atât. Cam tot de pe atunci, încearcă să mă convingă să mă vopsesc, dacă tot mă vopsesc, un anumit roșcat. Și îmi tot repetă și indicativul vopselei. Nici până în ziua de astăzi nu m-am vopsit cum vrea el și nici numărul ăla de îl tot repetă nu l-am reținut.

Îl enervează că „strivesc” PET-urile cu apă când beau din ele și le las așa. Îl deranjează că nu apăs pe pasta de dinți de la capăt, să își păstreze o formă și de fiecare dată când ne nimerim amândoi de dimineață în baie, îmi arată cum ar trebui să procedez…

Cafeaua de dimineață i-am făcut-o de …vreo zece ori în 13 ani. Și acelea pe la începuturi, când încă mai încercam să îl impresionez și îi spuneam că „eu nici lui tata nu îi făceam cafeaua”. După, am schimbat placa: „Eu nu beau, nu îmi place, nu știu să o fac!”. În apărarea mea, chiar îmi iese doar o apă colorată, așa că eu cred că îi fac un bine.

Mă acuză că sunt căpoasă și că înțeleg numai ce vreau eu, cum vreau eu; că mă supăr prea des, că stau bosumflată prea mult timp și că nu îi spun ce am. Că s-a săturat să fie mereu el primul care cedează și vine să mă împace. Păi dacă lui îi trece mai repede, ce-s eu de vină?!

Ani buni, se supăra pe mine dimineața, pentru că îl trezeam la ore prea matinale pentru gustul lui. Sâmbetele, singurele mele zile libere, aveau deja rutina lor: mă trezeam la 7,00, vedeam vreo două episoade din serialele preferate, după care îl trezeam, el bombănea, eu mă întorceam cu spatele și adormeam. „Gata, ți-ai făcut treaba, m-ai trezit, poți să te culci la loc?! Și eu ce fac acum?” – încerca el să vocifereze. Știam însă că era doar de formă, și el se obișnuise cu rutina aceasta. Acum, îl trezește fii-su, tot la ore matinale, dar prichindelul nu respectă rutina noastră, nu adoarme înapoi, să-l lase și pe tati să-și bea cafeaua în liniște, iar tati nu prea are ce să zică…

Ce mă enervează pe mine la el? Că mi-a umplut bucătăria de zeci de ustensile, pe care nici nu le folosesc, nici nu știu măcar pentru ce sunt! Da, prietenii râd, dar zău, nu sunt specialistă printre cratițe și nici nu cred că aveam nevoie de zeci de spatule, de trei chestii din acelea de ascuțit cuțite – pe care, din nou, nu le folosește nimeni! – de fel de fel de chestii de pus pe pereți, pentru atârnat nu știu ce! Rămân perplexă, adeseori, la talentul lui de a reuși să vină cu jumătate de magazin acasă și să spună despre toate că „avem nevoie”. Nuuu, aveam nevoie doar de pâine și cartofi, pentru astea a plecat de acasă!

Că stă cu gura pe mine, când fac ceva. Și îmi spune ce și cum să fac. Și comentează, și iar comentează! Dacă gătesc, se uită peste umărul meu în cratiță, să vadă cât și ce am pus. De ce pun bulion, de ce nu pun mărar, de ce tai cartofii așa mici. Da, este și vina mea, recunosc! Am impus, încă de la început, să gătim împreună, iar acum îmi iese pe nas…

Îmi povestește, cu multe amănunte – prea multe! – despre DG-uri, separatoare și alte minunății din astea de la el de la muncă. Apoi, se miră când înțeleg despre ce vorbește. Păi dacă îmi face capul mare despre ele! El spune că este „răzbunare” pentru anii în care eu îi povesteam despre toate articolele pe care le scriam. Diferența este că el nu mă asculta, era cu ochii în calculator atunci. I-au trebuit ani să rețină numele colegilor mei de muncă! Și tot „răzbunare” sunt și videoclipurile despre astrofizică, matematică sau mașini pe care „da hai să le vezi, chiar e ceva tare!”? Știți câtă matematică știu sau înțeleg eu? Adunarea și înmulțirea, și acelea doar dacă sunt pe calculator, de câțiva ani!

Iar acel „mâine”, când le va face pe toate, poate să vină și peste două săptămâni. Sau o lună. Sau deloc, dacă ar fi după el. Dar niciodată „mâine” nu respectă definiția din DEX, nu este „ziua următoare”. A, pardon! Este, dacă e vorba de ceva ce îl interesează pe el. Dar pe el nu îl interesează să dea cu aspiratorul, de exemplu…

Pfff… ne călcăm pe bătături. Suntem doi încăpățânați și ne certăm cu scântei. Inclusiv în fața casieriței, la supermarket. Sau pe stradă. Sau în vizită la prieteni. Nu prea ținem cont unde suntem sau cu cine. Da, da, rufele nu se spală în public. Mda, bine…

El mă calcă pe nervi, eu îl exasperez…

Of, fie, hai să recunosc și că e cel mai „bestial” om pe care îl cunosc. Cel mai inteligent. Și mai fascinant. Și nicio seară „casnică” nu e plictisitoare, fie că ascultăm teoriile lui Neil Degrasse Tyson , ne uităm la vreun film sau pur și simplu bârfim. Și care poate să mă facă să râd cu lacrimi, oricât de nervoasă aș fi. Iar pentru faptul că niciodată nu îmi spune ce vreau să aud, ci ceea ce gândește, chiar dacă asta duce la altă ceartă, îl iubesc și mai mult. Da, bine, și îmi place încăpățânarea lui…

Apropo, vine ziua lui. Încă o zi de naștere pe care o petrece departe de noi.

P.S. La mulți ani, soțul meu! Iar asta se vrea să fie…o declarație de dragoste neconvențională, așa, cadou de ziua ta…