Nu știu cât mă critică dușmanii, dar știu cât îmi contestă prietenii ideile despre parenting. Că doar mi-o spun în față! Eh, un obicei prost de al nostru, să ne spunem verde în față ceea ce gândim. Iar cum, vorba aceea, pentru a crește un copil e nevoie de un sat întreg, reproșurile lor sunt întotdeauna luate în seamă, băgate la cap și puse în practică. Mda, sigur că da! Păi, hai să exemplific.

Zilele trecute, ne-a vizitat o dragă prietenă – o veți găsi și pe ea în curând pe blog, căci mi-a promis că va împărtăși din experiența de mămică – iar când a văzut că îi dau lui R. prostii dulci din comerț, mi-a sărit în cap. „De ce îi dai așa ceva de pe acum? Eu îi fac lui D. biscuți în casă!”

Huh?! Da, e o idee foarte bună. Aș face și eu! Doar că mie abia îmi iese o amărâtă de budincă de banane. Și aceea după cea mai simplă rețetă găsită pe internet. Iar aproape toate cratițele mele sunt arse, pentru că mă iau cu altele și uit de ele pe aragaz. Eu nu aș avea încredere în mine lângă un cuptor! Zic și eu… În apărarea mea, nu îi dau atât de multe prostii și nici atât de des. Dar, da, îi dau biscuiți din comerț și din când în când niște Barney.

Altă prietenă, altă replică preferată: „Eu nu am să fac așa!”. Și am avut destule ocazii să o aud, pornind de la „De ce nu pui copilul în premergător?”, până la „De ce îl lași să facă atâta mizerie când mânăncă?” sau „Copilul trebuie dus mai mult prin magazine, să se obișnuiască la cumpărături!”.

Mă amuză de fiecare dată, pentru că îmi aduc aminte de noi, de planurile pe care ni le făceam eu și soțul meu, despre ce fel de părinți vrem să fim și cum ne vom educa copiii. De fiecare dată când o aud, îmi vine în minte o imagine cu noi doi: suntem în bucătărie, mâncarea este pe foc, iar noi punem țara la cale. Nu le vom face toate mofturile, ca să nu iasă niște răsfățați. Nu le vom lua jucării multe, nici scumpe, nici nu îi vom învăța cu telefonul, tableta sau laptopul de mici. Au timp pentru astea când vor crește. Și, bineînțeles, cu porția! Și multe altele. Dar ghici ce, a apărut R. în ecuație!

Da, planurile încă sunt în vigoare, vrem să atingem aceleași țeluri. Dar… e mai greu cu punerea în practică. Să luăm exemplul laptopului. Am hotărât că R. va avea contact limitat cu tehnologia aceasta modernă. Dar îl mai las la desene animate sau mă vede pe mine tastând. Așa că, este atras și el de cutia magică cu animăluțe și cântecele și vrea să se joace cu ea. Să mai spun că a înțeles deja la ce folosește butonul de power și îl folosește din plin, de fiecare dată când prinde ocazia? Cât despre telefon, abia așteaptă să pună mâna pe el!

Apoi, în zilele când e mârâit și aud ore bune nemulțumirea lui exprimată prin țipete și plânsete sau după jumătate de oră în care m-a tot călcat pe picioare, să vadă el cum tai legumele, de nu știu ce să-i mai dau să stea liniștit măcar cinci minute, să nu-și mai bage nasul pe lângă cuțit, toate strategiile se duc pe apa sâmbetei. Vrea să plimbe coșul de gunoi prin casă? Da, am zis că nu e igienic și că nu-l vom lăsa. Dar știți ceva? Pot să tai legumele în timpul ăsta! Așa că plimbă, mamă, coșul ăla, poți să-l urci și pe perne! Dezinfectez totul mai târziu, căci zău nu mă deranjează să mai bag o dată cearșafurile în mașina de spălat, numai să am câteva minute de liniște, în care să nu îmi fie groază că îți tai vreun degețel!

Greșesc? Poate. Nu știu. Eu cred că învăț din mers, că adaptez ideea noastră despre parenting, pusă la punct cu mult înainte să se nască R., la energia, curiozitatea și personalitatea lui.

Așa că acum mă amuză replici de genul „eu nu am să-l las să facă așa”. Le-am gândit și eu când vedeam copiii altora. Unele am reușit să le aplic, pe altele mai puțin. Acum, mă rog să am răbdarea necesară să pot să nu fac „așa-ul” acela…