Citisem pe undeva, acum ceva vreme, cât de diferiți sunt părinții pe care-i întâlnești într-un părculeț de lângă bloc față de cei care-și duc copiii într-unul din parcurile principale ale orașului. În primul caz, scria în articol, părinții sunt mai reticenți, atât în a împărți jucăriile celor mici, cât și în a-i lăsa mai liberi, să socializeze. În schimb, într-un parc mai mare, adulții sunt mai deschiși. Dacă aveam dubii asupra veridicității celor citite, experiența din părculețul de lângă bloc, cu un copil de un an și ceva, mi le-a spulberat.

În cartierul în care locuim nu sunt mulți copii de vârsta prichindelului meu. Da, sunt copii, vara mai ales se umple parculețul dintre blocuri. Dar sunt mai mari și, în consecință, mai puțin interesați să socializeze cu o mogâldeață de un anișor. Bat mingea, se aleargă, se dau cu bicicletele sau trotinetele, iar puiul de om care încearcă să-i urmărească, mai mult îi încurcă. Așa că fie se opresc din joacă până R. își mută atenția, fie își schimbă sediul.

Dar sunt și vreo doi copilași de vârsta alui meu. În cazul lor, însă, părinții sunt cei reticenți. Poate din diverse temeri – trebuie să admit, și eu mă gândesc uneori că riscăm să plecăm din parc cu vreo răceală sau mai rău, mai ales că a vuit orașul ba că e epidemie de meningită, ba de enterocolită!

Dar copilul meu este dornic de socializare. Este atât de dornic să socializeze, că de cum ieșim din scara blocului, până în parc, se oprește în dreptul fiecărui om întâlnit pe stradă să-l salute în felul lui caracteristic: îi privește pe sub sprâncene, se încruntă puțin și îndreaptă mănuța stângă spre ei, cu degetul arătător întins. Unii se opresc să-i vorbească – ba chiar, o doamnă m-a surprins deunăzi, era la o distanță considerabilă de noi, dar l-a văzut cum o fixa cu privirea și a venit la el să interacționeze -, dar, vă dați seama, cei mai mulți trec mai departe, grăbiți. Îmi spun și îi spun – nu știu cât înțelege el – că vom ajunge în parc și va avea cu cine să se joace. Și, când colo, în parc se joacă tot cu mami, căci… asta este situația.

Drept pentru care, pentru că este totuși iarnă, când vremea ne permite – și logistica – mergem într-unul din parcurile mari ale Constanței. Invariabil, își face prieteni. Fie printre bătrâneii ce hrănesc porumbeii, fie printre puștii care bat mingea și acceptă să i-o împrumute și lui, fie printre omuleții de vârsta lui, la fel de dornici de joacă.

Mai mult, consider că plimbările într-un parc mare sunt mai „productive” în privința acumulării de informații. Are posibilitatea să facă activități diverse – să meargă pe pământ, nu doar pe ciment sau dale montate în dorul lelii, de care se împiedică, să se tăvălească prin mormane de frunze uscate, să țopăie în noroi. Vai, ce bucurie pentru el, dar ce bucurie pentru mine, care trebuie să-l iau apoi în brațe! Iar la un an și ceva, când încă deprinde mersul, e o mare realizare pentru el că poate merge pe denivelări fără să cadă, așa că îl las să experimenteze cât de mult vrea. Așa că, un mare DA pentru parcurile mari.

Una dintre marile lui plăceri o reprezintă plimbările pe faleză. Avantajul de a locui într-un oraș de la malul mării. Se agață cu mănuțele de balustradă și e în stare să privească, cuminte, minute întregi valurile înspumate ale mării. Ultima dată l-am desprins cu greu și cu muuult scandal de balustrada rece. Nu mai spun că eu eram deja înghețată, în vreme ce el nu dădea semne să-l deranjeze aerul rece. Nah, avantajul că pe el l-a îmbrăcat mă-sa și avea într-adevăr haine groase pe el, în vreme ce eu am pus pe mine primele țoale pe care am pus mâna și dacă m-ar fi văzut mama mea, sigur avea ceva reproșuri de făcut!

Articole asemănătoare

Sufletele în halate albe. Și pe ei îi doare…... Numai cine nu muncește, nu greșește! Vorbele acestea îmi vin în minte de fiecare dată când aflu de o situație în care doctorii ... nu își fac treaba a...
Tristețea lui „Abia aștept să mai crească puțin... „Abia aștept să mai crească puțin să ne jucăm x joc”, „abia aștept să înceapă să vorbească să ne înțelegem altfel”, „Abia aștept...” – le tot aud în j...
Povestea Iordanei. Sau cum să distrugi viața unui ... Era agitată și neîndemânatică. S-a așezat pe scaunul din fața mea și fără să apuc să zic prea multe, mi-a spus că nu vrea să apară nimic în ziar. Mărt...