El stă turcește în vârful patului și răsfoiește o carte. Se oprește din când în când și arată cu degețelul câte un animal. „Co-co-co” – mai mult ghicesc privindu-l cum țuguie buzele, oricum de pe balcon, unde sunt, nu îl pot auzi. Buni coase lângă el. Se oprește și o văd cum dă din cap aprobator după care, mai mult ca sigur, îi spune ceva despre găină, cum face un „ou”, iar el repetă după ea.

Dă pagina. A ajuns la lup, căci începe să sufle. A învățat cum suflă lupul pentru a dărâma cășuțele celor trei purceluși și îi arată și bunicii, în timp ce ea mai coase puțin și îi mai povește câte ceva despre protagoniștii poveștii. „Cum spune lupul? Auuuu”, parcă o aud pe buni. „Auuu”, repetă și R și dă încă o pagină.

Îmi plac serile. Îmi place să îi privesc cum stau pe pat, el turcește, cu cartea în brațe, iar ea îi vorbește încet, calm, despre pisici pretențioase, despre lupi pofticioși, despre fetițe și băieței care se spală pe dinți și pe față, despre câte în lună și în stele…

RelatedPost