Duminică după-amiază în orașul de la malul mării. Pentru plajă e prea cald, pentru gustul meu. Eh, oricum plaja nu este alegerea mea pentru petrecerea timpului liber decât într-o zi răcoroasă, de primăvară sau toamnă, iar vara numai pe înserate. În parc sau la locurile de joacă din aer liber, mai răsărite, din Constanța, l-am tot dus pe R. Voiam altceva. Mi-am adus aminte că la Complexul Muzeal de Științe ale Naturii Constanța – cunoscut mai degrabă ca Delfinariu, de constănțeni și nu numai – este și o Microrezervație. Am mai încercat o dată să o vizitez, în primăvară, cu R. și o prietenă, dar cum ne-au urnit greu și târziu, am ajuns după ora de închidere. Așa că, de data asta, am zis să nu mai fac aceeași greșeală. Am verificat programul de funcționare și am pornit.

Și ne-am distrat copios! Eu, ca eu, dar R., la cei doi anișori ai lui, a fost cel mai încântat. Primul contact cu Microrezervația a fost imensa colivie a papagalilor ara. Penajul lor viu colorat l-a atras imediat. Nu mai voia să se desprindă de lângă colivie. Nici „croncânitul” lor, ce inițial l-a speriat, nu a fost prea convingător. După ce l-am luat cu greu de lângă papagali, nu știa la ce să se oprească mai întâi: la țarcul gâștelor, la pelicanii ce își făceau siesta pe malul iazului, ori la țarcul caprelor. A alergat încântat dintr-o parte în alta, pe aleile lungi, a mângăiat o capră, a fugărit o pisică până a determinat-o să se ascundă după o bancă. A verificat rezistența băncilor – spre nemulțumirea lui, sunt bine prinse în pământ! – a revenit la capre, a fost fascinat de cele două zebre și nu a vrut să se apropie prea mult de țarcul vitelor. Am petrecut vreo două ore în Microrezervație. Două ore plăcute, liniștite pentru mine, vesele pentru el.

Citisem pe Facebook, înainte de a pleca de acasă, impresii ale celor care vizitaseră mica oază de natură, și le remarcasem pe cele negative. Deh, defect profesional, caut problemele înainte de toate. Se reclama că animalele sunt prea slabe, că nu ar fi hrănite cum trebuie, că e mizerie în țarcuri. Ba chiar, în timpul plimbării noastre pe aleile Microrezervației am surprins vreo două conversații în care se acuzau aceleași aspecte: „Aici trebuie venit în fiecare săptămână, să vedem dacă chiar hrănesc animalele!” sau „Auzi, le dau fân în toiul verii, în loc să le dea iarbă verde!”.

Așa că am căutat și eu chestiile „de nașpa”, cum se spune în breasla mea. Eu nu le-am găsit! E drept, în țarcuri nu e curățenie precum într-un laborator. Dar nici nu e mizerie, nu mai mult decât e normal. Iar părerea mea e că cine reclamă că păsările și animale ar fi ținute în mizerie, nu au avut bunici la țară și nu prea au călcat prin vreun coteț de găini ori printr-un grajd. Ba chiar la Microrezervație am găsit mai curat decât în multe case, pe la cei de primesc ajutoare sociale și reclamă că primăriile nu îi ajută cu nimic! Nu știu la ce s-ar fi așteptat unii, la ciment în țarcuri, la gresie. Nu știu, zic și eu!

Cât despre faptul că animalele sunt hrănite cu fân în timpul verii, ce pot spune…bunicii mei au avut sute de oi și de vaci – deh, oameni gospodari din Delta Dunării -, iar vara îi hrăneau și cu fân. Pentru a fi totuși liniștită, l-am sunat a doua zi pe directorul Microrezervației, Adrian Bîlbă, care mi-a spus că „meniul” animalelor conține fân, dar și iarbă verde. Și, sincer, mie nu mi-au părut animalele atât de slabe sau de neîngrijite cum reclamau unii.

Mi-au plăcut aleile îngrijite, podulețele peste iaz, dar și faptul că pe aleea dinspre Parcul Tăbăcărie, se auzea slujba religioasă de la Biserica Sf. Mina, aflată în imediata vecinătate a Microrezervației. Îți dă o pace interioară această întrepătrundere a spiritualității în natură…

Eu am să revin, cât de des voi putea. Nu îl pot duce pe R. prea des, la Tulcea, la bunici, dar îl pot aduce aici, pentru a lua contact cu animalele. Și recomand o vizită, mai multe, oricui vrea să-și amintească de vacanțele la neamurile de la țară.